Catre tine insami
01.08.2014
Un gand opac. Incep sa scriu fara sa stiu ce vreau sa spun. Las cuvintele sa curga din mine ca printr-o rana deschisa. In felul asta stiu ca nu o sa ma mai mint. Caut un moment de traire autentica cu mine insami in care vorbele sa nu-mi mai cosmetizeze gandurile, sa nu-mi mai mascheze slabiciunile. Vreau sa ma creionez, dar ca de obicei tin guma de sters la indemana. La fel de bine pot sa incerc sa inchid ochii si sa incep sa mazgalesc compulsiv, avand iluzia ca la final, formele abstracte vor vorbi despre niste adevaruri necunoscute constientului meu. Ele nu au existat, interepretarea mea le-a creat pe moment. Astfel eu sunt si haosul, eu sunt si ordinea. Asta le face mai putin adevarate? Mai putin concludente? Vorbesc ele despre mine sau eu despre ele? Cata rigiditate in perfectiune. Ce penitenta mentala in dihotomie. Nu mai vreau sa sterg, nu mai vreau sa ma intorc si sa modific, vreau sa construiesc fara oprire. Ma intreb unde voi mai trasa limitele in felul asta? Ce cliseu, ce sablon voi mai suprapune pentru a delimita si masura REALITATEA? Care realitate? Ma intreb. Din care unghi, de la ce altitudine? Ma revolt. Azi filozofez cu ciocanul. Azi ma iubesc mai putin. In ce iluzie traim si totusi cat de inflacarati cautam adevarul. Nu exista alt foc decat cel al cunoasterii sa arda mai puternic si mai indelungat. Spiritul e lumina si lumina vine de la dumnezeu. Intunericul se experimenteaza cu ochii inchisi. Vezi prin altul, simte prin altul si extinde-te. Crede in iubire si in egala masura in absenta ei. Nu te pleca nici uneia. Integreaza-le si uneste-le in tine. Nu-ti mai planifica viata. Traieste-o. E ceva ce ti se da si fii recunoscator pentru ea. Nu o pune intr-o cutie si uita de ea. Poart-o cu incredere. E croita pe masura ta. Lasa faptele sa vorbeasca pentru ca obisnuiesc sa aiba ecou. Iubeste cuvintele pentru forma lor, nu pentru sensul lor. Intelege ca tu esti primul care acorda crezare ideilor graite si reflecta o data in plus inainte sa le rostesti. Alege-ti luptele, dar nu ezita sa reactionezi. Apara-ti intotdeauna adevarul, dar pastreaza mintea deschisa. Mentine-ti suflul viu si inspira frumosul. Nu-ti risipi in van energia , dar daca o faci, invata, invata, invata. Relaxeaza-te si fi, pur si simplu. Ceea ce te inconjoara e in continua miscare si transformare, asa ca tot ce avem cu adevarat este clipa asta.
Povestea codrului
15.11.2014
Aici ninge de ieri, iar fulgii mari de zapada au inghitit complet ultimele urme de caldura ale pamantului. Se asterne albul.
M-am trezit partial amortita, intreg corpul ma doare dar imi place sentimentul. Nazuinta de a ajunge pe varful Cozia nu s-a implinit, insa intreaga experienta, chiar si incompleta, se apropie cumva de epifanie.
Mi-au rasunat in minte de dimineata cuvintele lui Chirila care scria : „dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.” Descrie perfect ceea ce s-a petrecut cu mine acolo, la peste 1000 de m in inima padurii, singura, pe ploaie si ceata, dupa 5 ore de mers si 2 puncte de cumpana in care mi-a trebuit o bucata buna de vreme sa gasesc marcajul ce indica directia de urmat.
Imi dau seama, privind in urma, ca epuizarea survenise din momentul in care am gandit undeva in spatele mintii ca m-as bucura sa apara ursul ala si sa se termine totul. Incetasem sa ma mai bucur de drum, trebuia sa ajung in varf indiferent de ce simteam. Si am continuat asa vreo ora, fara sa mai vad frumosul din jur, fara sa mai fac poze, concentrata doar pe a-mi tine psihicul ridicat in timp ce inaintam spre nici eu nu stiam ce. Ceata, care cu putin timp in urma fusese muza mea, in ale carei unghere mistice pantrundeam cu un entuziasm copilaresc si de a carei prezenta artistica ma minunasem in felurite chipuri, acum ma ingrozea. Lumina opaca invaluia brazii ce se inaltau inaintea mea, iar panta aceea abrupta si noroiul faceau ca fiecare pas sa fie un efort titanic sub apasarea corpului si a rucsacului.
Am simtit un atac de panica si plansul mi s-a oprit in gat. Ca un copil speriat, am simtit ca tot ce imi doresc este sa o aud pe mama. Initial mi-am spus ca voi gasi in ea motivatia sa merg mai departe, desi la mama poti apela pentru orice, mai putin pentru rezolvarea unei situatii de criza. Am sunat-o si fortand un ton calm i-am spus ca am obosit si nu stiu ce sa fac. După ce a bolborosit ceva legat de faptul că pot să îmi pierd viața acolo, cu gura apoape amortita de panica a incercat sa ma convinga sa ma intorc. Ceea ce aveam nevoie de altfel sa aud, pentru ca nu puteam sa gandesc singura. Eram captiva in gandirea de tip A-B, punct de pornire- destinatie. Ratiunea dicta ca TREBUIE sa ajung acolo, in ciuda la ceea ce imi doream, in ciuda faptului ca urlam pe interior, desi eram libera de orice fel de constrangere. Si asa m-am vazut acolo, in pustietate, fata in fata cu adevaratul inamic, nu vremea capricioasa,nu fiarele padurii, nu muntele, ci EU. Eu, ghilotina care poate sa taie fie gatul, fie lantul.
Odata eliberata de sub limitarea propriei minti, cand am inteles ca ceea ce trebuie este ceea ce imi doresc, am luat-o inapoi cu inima topaind, cantand cu pasarile si vorbind cu frunzele. Am inceput sa vad iar frumosul si sa ma bucur de drumul in sine. Caci in fond destinatia este intotdeauna fericirea. Eram acolo nu ca sa ii dovedesc ego-ului meu ca poate. Eram acolo ca sa imi bucur sufletul. Si undeva pe drum, am incetat sa ii mai ascult glasul.
Nu exista „the point of no return”, nu exista prea departe pentru a ne intoarce, caci noi suntem si A, noi suntem si B. Destinatia este forma pe care o imbraca mintea pentru a pune mobilul trupului in miscare. Foarte important este insa sa nu se rupa armonia dintre ele, care in fond inseamna sa se sustina reciproc.
Libertatea consta in a ne da voie sa ne schimbam. In a ne asuma esecurile intelegand ca ele vorbesc despre limitele pe care le-am atins si implicit depasit, in drumul nostru spre o destinatie ipotetica.
Poate ca e de preferat sa ne stabilim tinte de neatins din prima, caci numai asa putem vorbi realmente de evolutie. Poate ca nu este neaparat sa fortam, ci sa perseveram. Cred ca lucrurile se oranduiesc firesc atunci cand sunt menite sa ia fiinta. In fond senzatia de impacare cu sine este mai presus de orice victorii ale egoului.
Da, mi-am dezamagit asteptarile, insa am facut pace cu fricile. Nu mi-am atins scopul, dar m-am simtit minunat bucurandu-ma de tot ce mi-a oferit natura in drum spre el. Noaptea mi-am odihnit oasele obosite la caldura sobei si mi-am amintit cat de pretios este focul.
(După 2 saptămâni am încercat din nou si de data asta am reusit. Peisajul din varf era feeric, insa nu asta am considerat ca fiind realizarea. Ci lectia pe care am primit-o din nou, pe drum. De la cainele care m-a însoțit pana la primul refugiu, dupa care a disparut, si de la grupurile de drumeti cu care am impartit diferite portiuni de drum am înteles ca abia atunci cand nu mai esti singur se scriu adevaratele povesti de calatorie.)
Gand fara titlu
30.01.2016
Toti avem profunzimi despre care cel mai adesea alegem să nu vorbim. Presupun ca cei care suntem acolo ne descriu cel mai indeaproape. Sa ne cunoastem pe noi insine ar putea insemna sa pornim in explorarea cararilor nebatatorite. Padurea se indeseste, poti sa dai de lumina sau poti sa cazi prada intunericului. Cat de mult rezoneaza cu fiecare dintre noi cuvintele astea doua. Lumina si intunericul. Pentru ca le-am experimentat cu totii. Sub cerul pamantului sau cel al sufletului.
Am auzit de multe ori despre oameni ca ar avea mintea închisă. O minte inchisa ar putea fi o minte care se apara de acest intuneric. O minte care și-a ridicat ziduri, și-a montat becuri, dar în interiorul lor a găsit un labirint.
Cred ca momentul în care am început să mă cunosc a fost când am acceptat ideea ca pot să mă pierd ,sa ratacesc prin ungherele mintii și apoi sa accept un sens în asta ca parte din drum. Am înțeles ca ma aflu într-un proces de descoperire al lumii în care trăiesc și al propriei persoane. In mine am găsit un spațiu vast pe care am vazut ca îl pot privi analitic, introspectand, urmărind în felul acesta originea impulsurilor care îmi conduc fiinta. M-am întrebat cât control am eu si am încercat sa observ în ce măsura interactioneaza acestea cu mediul în care ma aflu. Am cautat sa delimitez fizicul de psihic pentru a deduce ulterior ca sunt interconectate. M-am preocupat și de latura biologica a lucrurilor caci organismul funcționează optim intre niște parametrii, iar indepartarea omului de natura, de sursa vieții sale, aduce niște modificari, sa le zicem atrofieri… Totusi ce mi-a fascinat curiozitatea a fost perceptia cu efectele ei in lumea aceea subiectiva în care fiecare dintre noi își duce existența launtrica si felul în care are puterea sa declanseze adevărate transformari. Am înțeles ca proiectia pe care o suprapunem realitatii este cea care influenteaza realitatea. La nivelul propriei existente desigur. Un fel de legi ce se aplica într-un univers cuantic, aparent independent de cele ale lumii fizice. Am încercat apoi să-mi simplific perspectiva pana la a defini mintea ca si mecanism, iar gândul ca fiind forța produsa, forța ce se masoara prin cantitatea de energie și informație produsa. Ideea ar fi un catalizator al procesului, cumva exterioara, un fel de combustibil al mecanismului. Ea este lumina, deci ardere.
Ceva fascinant din natură este faptul ca organismele marine care traiesc in zone abisale, unde nu ajunge niciun fir de soare, pot produce lumina proprie. Asta ar trebui sa ne dea curajul sa privim mai adanc in noi.
Inside the frame 