Homo Ethicus

(fragment de corespondentă din 2014)

Oare sentimentul responsabilitatii izvoraste din acel ego atat de mult blamat ce cauta dumnezeirea, sau este tocmai ceea ce a adus rasa umana atat de departe pe scara evolutiei – capacitatea de a-l pune pe altul inaintea sa? Drumul acesta ne duce spre cer caci eu te ridic pe tine care il ridici pe altul care ridica pe altul si in felul asta construim puntea spre Rai. Dar lumea nu este una dreapta. Si poate acest gand este cel care il determina pe ascet sa se retraga dintr-o dinamica exterioara pe care nu o intelege si din care nu vrea sa faca parte. Cautarea lui este alta. O putem numi fuga, inadaptare , frica sau putem considera ca a ales un alt drum, cu toate ca infinitul nu pastreaza urmele pasilor săi.

Renuntarea ascetului este una justificata din punctul meu de vedere numai dupa ce acesta are cu adevarat cunostinta asupra a ceea ce lasa in urma. Ori a renunta la ispite inainte sa le fi cazut prada si a te fi luptat cu ele, este intr-adevar o fuga si poate dovada de slabiciune. Cu un amic, chinuit fiind de greselile trecutului si discutand pe tema propriilor pacate, de care insa ne faceam vinovati in masuri diferite, am ajuns la o concluzie ce mi s-a parut iluminatoare. Diferenta de perspectiva, seninatatea mea in opozitie cu angoasa lui izvorau din nuanta ca mie faptele pe care le consideram gresite nu mi-au placut, pe cand lui da.

Revenind la ideea ascezei, eu o vad ca pe o etapa de viata cu un rol importand in devenirea oricarei fiinte ce cauta sa inteleaga planul spiritual. Caci asa cum materia evolueaza, la fel si spiritul. Viata m-a invatat insa ca aceasta dimensiune nu prezinta interes in egala masura pentru ceilalti, iar acest lucru nu este de condamnat si poate nici de schimbat. O mare parte din oameni cred intr-un Dumnezeu pe care nu il vor intelege niciodata, dar religia le ofera inca ceva pentru care ii acord tot respectul meu- capacitatea de a privi spre nevazut. Sunt de parere ca religiile dau coordonatele lumii spirituale. Si desi fiecare descrie un drum diferit prin practicile si invataturile sale, convergenta lor este ceea ce conteaza cu adevarat. Ca un nucleu a carui forta aparent insesizabila da particulelor ce graviteaza in jurul sau constanță, stabilitate, intr-un proces care genereaza viata. Daca tratam etica asemeni unei stiinte, observam ca atunci cand este aplicata, ceea ce se obtine e coeziune, unitate, care creeaza o dinamica armonioasa si implicit ordine in haos. In absenta unei perspective de ansamblu, religia serveste omului precum o hartă, caci nu toti s-ar putea orienta in absenta ei sau mai mult, nu toti considera ca este necesar sa descopere ei insisi drumul, atat timp cat au deja directivele. In fond unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am inteles este ca totul tine de prioritati. Ceea ce alegi sa hranesti este ceea ce va da roade, iar lumea moderna pare sa acorde o parte din ce in ce mai redusa din totalitatea resurselor sale planului spiritual, din moment ce toate eforturile se investesc in evolutia celui formal. Orisicum, astfel de afirmatii, desi le simt, ma fac sa ma clatin atunci cand le expun, intru-cat am sentimentul ca viziunea mea este prea ingusta in acest moment pentru a cuprinde si teoretiza niste idei atat de ample cu privire la punctul in care a ajuns LUMEA. Nu sunt sigura ca stiu foarte bine inca unde era, ca sa ma pot pronunta unde a ajuns, dar totusi incerc sa cuprind cu mintea ce vad.
Desi incadrez obiectul observatiei mele cu cele doua puncte distincte, A si B, respectiv trecutul si viitorul, intre ele se desfasoara infinitul.

Si poate ca in fond calea ascetului ce se retrage intre 4 pereti albi, care isi infige adanc radacinile si isi intinde ramurile incat sa adaposteasca trecatorii de furtuna, nu este cu nimic diferita de cea a calatorului ce isi manifesta forta spiritului tocmai prin puterea de a nu se atasa de nimic, de a nu se identifica cu imaginea construita de cele ce il inconjoara.
Sunt de acord ca toti avem ‘rautatea’ in noi; traducem sub aceasta denumire urmele (sechelele) fortei personale pe care fiecare o manifesta in lume. Dar pentru ca intelepciunea se gaseste unde te astepti mai putin, Kanye West zicea intr-o piesa- You have the power tot let power go.
Rautatea cel mai adesea este fie dovada de slabiciune mascata, fie de putere necontrolata. Dam cu biciul din diferite motive, fie pentru ca ne place sunetul, fie din durere, fie din dorinta de a slefui/de a corecta. Dar nici una dintre ipostaze nu este justificata, caci si pentru a invata pe cineva calea morala trebuie sa i-o aratam mai intai. Nu am crezut niciodată în indemnul ca trebuie sa joci cu armele lor pentru a-i invinge, atunci cand nu joaca corect. Poate ca sa te ridici de la masa si sa pleci nu este o dovada de slabiciune sau renuntare, ci doar intelepciunea de a-ti trasa limitele.

Cararile nebatatorite ale mintii

Catre tine insami

01.08.2014

    Un gand opac. Incep sa scriu fara sa stiu ce vreau sa spun. Las cuvintele sa curga din mine ca printr-o rana deschisa. In felul asta stiu ca nu o sa ma mai mint. Caut un moment de traire autentica cu mine insami in care vorbele sa nu-mi mai cosmetizeze gandurile, sa nu-mi mai mascheze slabiciunile. Vreau sa ma creionez, dar ca de obicei tin guma de sters la indemana. La fel de bine pot sa incerc sa inchid ochii si sa incep sa mazgalesc compulsiv, avand iluzia ca la final, formele abstracte vor vorbi despre niste adevaruri necunoscute constientului meu. Ele nu au existat, interepretarea mea le-a creat pe moment. Astfel eu sunt si haosul, eu sunt si ordinea. Asta le face mai putin adevarate? Mai putin concludente? Vorbesc ele despre mine sau eu despre ele? Cata rigiditate in perfectiune. Ce penitenta mentala in dihotomie. Nu mai vreau sa sterg, nu mai vreau sa ma intorc si sa modific, vreau sa construiesc fara oprire. Ma intreb unde voi mai trasa limitele in felul asta? Ce cliseu, ce sablon voi mai suprapune pentru a delimita si masura REALITATEA? Care realitate? Ma intreb. Din care unghi, de la ce altitudine? Ma revolt. Azi filozofez cu ciocanul. Azi ma iubesc mai putin. In ce iluzie traim si totusi cat de inflacarati cautam adevarul. Nu exista alt foc decat cel al cunoasterii sa arda mai puternic si mai indelungat. Spiritul e lumina si lumina vine de la dumnezeu. Intunericul se experimenteaza cu ochii inchisi. Vezi prin altul, simte prin altul si extinde-te. Crede in iubire si in egala masura in absenta ei. Nu te pleca nici uneia. Integreaza-le si uneste-le in tine. Nu-ti mai planifica viata. Traieste-o. E ceva ce ti se da si fii recunoscator pentru ea. Nu o pune intr-o cutie si uita de ea. Poart-o cu incredere. E croita pe masura ta. Lasa faptele sa vorbeasca pentru ca obisnuiesc sa aiba ecou. Iubeste cuvintele pentru forma lor, nu pentru sensul lor. Intelege ca tu esti primul care acorda crezare ideilor graite si reflecta o data in plus inainte sa le rostesti. Alege-ti luptele, dar nu ezita sa reactionezi. Apara-ti intotdeauna adevarul, dar pastreaza mintea deschisa. Mentine-ti suflul viu si inspira frumosul. Nu-ti risipi in van energia , dar daca o faci, invata, invata, invata. Relaxeaza-te si fi, pur si simplu. Ceea ce te inconjoara e in continua miscare si transformare, asa ca tot ce avem cu adevarat este clipa asta.

Povestea codrului

15.11.2014

   Aici ninge de ieri, iar fulgii mari de zapada au inghitit complet ultimele urme de caldura ale pamantului. Se asterne albul.

   M-am trezit partial amortita, intreg corpul ma doare dar imi place sentimentul. Nazuinta de a ajunge pe varful Cozia nu s-a implinit, insa intreaga experienta, chiar si incompleta, se apropie cumva de epifanie.

   Mi-au rasunat in minte de dimineata cuvintele lui Chirila care scria : „dupa ce iti omori demonii, daca ai curajul sa o faci, e musai sa te intorci pe acelasi drum.”  Descrie perfect ceea ce s-a petrecut cu mine acolo, la peste 1000 de m in inima padurii, singura, pe ploaie si ceata, dupa 5 ore de mers si 2 puncte de cumpana in care mi-a trebuit o bucata buna de vreme sa gasesc marcajul ce indica directia de urmat.

  Imi dau seama, privind in urma, ca epuizarea survenise din momentul in care am gandit undeva in spatele mintii ca m-as bucura sa apara ursul ala si sa se termine totul. Incetasem sa ma mai bucur de drum, trebuia sa ajung in varf indiferent de ce simteam. Si am continuat asa vreo ora, fara sa mai vad frumosul din jur, fara sa mai fac poze, concentrata doar pe a-mi tine psihicul ridicat in timp ce inaintam spre nici eu nu stiam ce. Ceata, care cu putin timp in urma fusese muza mea, in ale carei unghere mistice pantrundeam cu un entuziasm copilaresc si de a carei prezenta artistica ma minunasem in felurite chipuri, acum ma ingrozea. Lumina opaca invaluia brazii ce se inaltau inaintea mea, iar panta aceea abrupta si noroiul faceau ca fiecare pas sa fie un efort titanic sub apasarea corpului si a rucsacului.

Am simtit un atac de panica si plansul mi s-a oprit in gat. Ca un copil speriat, am simtit ca tot ce imi doresc este sa o aud pe mama. Initial mi-am spus ca voi gasi in ea motivatia sa merg mai departe, desi la mama poti apela pentru orice, mai putin pentru rezolvarea unei situatii de criza. Am sunat-o si fortand un ton calm i-am spus ca am obosit si nu stiu ce sa fac. După ce a bolborosit ceva legat de faptul că pot să îmi pierd viața acolo, cu gura apoape amortita de panica a incercat sa ma convinga sa ma intorc. Ceea ce aveam nevoie de altfel sa aud, pentru ca nu puteam sa gandesc singura. Eram captiva in gandirea de tip A-B, punct de pornire- destinatie. Ratiunea dicta ca TREBUIE sa ajung acolo, in ciuda la ceea ce imi doream, in ciuda faptului ca urlam pe interior, desi eram libera de orice fel de constrangere. Si asa m-am vazut acolo, in pustietate, fata in fata cu adevaratul inamic, nu vremea capricioasa,nu fiarele padurii, nu muntele, ci EU. Eu, ghilotina care poate sa taie fie gatul, fie lantul.

Odata eliberata de sub limitarea propriei minti, cand am inteles ca ceea ce trebuie este ceea ce imi doresc, am luat-o inapoi cu inima topaind, cantand cu pasarile si vorbind cu frunzele. Am inceput sa vad iar frumosul si sa ma bucur de drumul in sine. Caci in fond destinatia este intotdeauna fericirea. Eram acolo nu ca sa ii dovedesc ego-ului meu ca poate. Eram acolo ca sa imi bucur sufletul. Si undeva pe drum, am incetat sa ii mai ascult glasul.

Nu exista „the point of no return”, nu exista prea departe pentru a ne intoarce, caci noi suntem si A, noi suntem si B. Destinatia este forma pe care o imbraca mintea pentru a pune mobilul trupului in miscare. Foarte important este insa sa nu se rupa armonia dintre ele, care in fond inseamna sa se sustina reciproc.

Libertatea consta in a ne da voie sa ne schimbam. In a ne asuma esecurile intelegand ca ele vorbesc despre limitele pe care le-am atins si implicit depasit, in drumul nostru spre o destinatie ipotetica.

Poate ca e de preferat sa ne stabilim tinte de neatins din prima, caci numai asa putem vorbi realmente de evolutie.  Poate ca nu este neaparat sa fortam, ci sa perseveram. Cred ca lucrurile se oranduiesc firesc atunci cand sunt menite sa ia fiinta. In fond senzatia de impacare cu sine este mai presus de orice victorii ale egoului.

Da, mi-am dezamagit asteptarile, insa am facut pace cu fricile. Nu mi-am atins scopul, dar m-am simtit minunat bucurandu-ma de tot ce mi-a oferit natura in drum spre el. Noaptea mi-am odihnit oasele obosite la caldura sobei si mi-am amintit cat de pretios este focul.

(După 2 saptămâni am încercat din nou si de data asta am reusit. Peisajul din varf era feeric, insa nu asta am considerat ca fiind realizarea. Ci lectia pe care am primit-o din nou, pe drum. De la cainele care m-a însoțit pana la primul refugiu, dupa care a disparut, si de la grupurile de drumeti cu care am impartit diferite portiuni de drum am înteles ca abia atunci cand nu mai esti singur se scriu adevaratele povesti de calatorie.)

Gand fara titlu

30.01.2016

Toti avem profunzimi despre care cel mai adesea alegem să nu vorbim. Presupun ca cei care suntem acolo ne descriu cel mai indeaproape. Sa ne cunoastem pe noi insine ar putea insemna sa pornim in explorarea cararilor nebatatorite. Padurea se indeseste, poti sa dai de lumina sau poti sa cazi prada intunericului. Cat de mult rezoneaza cu fiecare dintre noi cuvintele astea doua. Lumina si intunericul. Pentru ca le-am experimentat cu totii. Sub cerul pamantului sau cel al sufletului.

Am auzit de multe ori despre oameni ca ar avea mintea închisă. O minte inchisa ar putea fi o minte care se apara de acest intuneric. O minte care și-a ridicat ziduri, și-a montat becuri, dar în interiorul lor a găsit un labirint.

Cred ca momentul în care am început să mă cunosc a fost când am acceptat ideea ca pot să mă pierd ,sa ratacesc prin ungherele mintii și apoi sa accept un sens în asta ca parte din drum. Am înțeles ca ma aflu într-un proces de descoperire al lumii în care trăiesc și al propriei persoane. In mine am găsit un spațiu vast pe care am vazut ca îl pot privi analitic, introspectand, urmărind în felul acesta originea impulsurilor care îmi conduc fiinta. M-am întrebat cât control am eu si am încercat sa observ în ce măsura interactioneaza acestea cu mediul în care ma aflu. Am cautat sa delimitez fizicul de psihic pentru a deduce ulterior ca sunt interconectate. M-am preocupat și de latura biologica a lucrurilor caci organismul funcționează optim intre niște parametrii, iar indepartarea omului de natura, de sursa vieții sale, aduce niște modificari, sa le zicem atrofieri… Totusi ce mi-a fascinat curiozitatea a fost perceptia cu efectele ei in lumea aceea subiectiva în care fiecare dintre noi își duce existența launtrica si felul în care are puterea sa declanseze adevărate transformari. Am înțeles ca proiectia pe care o suprapunem realitatii este cea care influenteaza realitatea. La nivelul propriei existente desigur. Un fel de legi ce se aplica într-un univers cuantic, aparent independent de cele ale lumii fizice. Am încercat apoi să-mi simplific perspectiva pana la a defini mintea ca si mecanism, iar gândul ca fiind forța produsa, forța ce se masoara prin cantitatea de energie și informație produsa. Ideea ar fi un catalizator al procesului, cumva exterioara, un fel de combustibil al mecanismului. Ea este lumina, deci ardere.

Ceva fascinant din natură este faptul ca organismele marine care traiesc in zone abisale, unde nu ajunge niciun fir de soare, pot produce lumina proprie. Asta ar trebui sa ne dea curajul sa privim mai adanc in noi.

În cautarea lui Dumnezeu sau cum m-am apucat sa filozofez

(gânduri scrise in vara 2014)

Dincolo de faptul ca perceptia noastra limitata face imposibila intelegerea lui Dumnezeu, ideea pe care si-o contureaza fiecare este diferita si tine de propriul filtru. In incercarea de a pune degetul pe aceasta notiune si ceea ce reprezinta, in decursul timpului am avut cateva opriri care m-au facut sa afirm cu tarie ca STIU ce este Dumnezeu.
Pe vremea cand incercam sa imi gasesc locul intr-o lume in care vechea imagine a lui Dumnezeu se parbusise sub privirea mea inghetata de spaima, m-am apucat sa imi croiesc, gandind, haina ce avea sa-mi tina de cald. Stiinta parea sa-mi ofere materia prima din care imi puteam plamadi un nou Dumnezeu.
Primul gand in directia asta a venit dupa ce am vazut documentarul Water- The great mistery. Brusc cerul s-a deschis, iar eu am regasit  speranta. Dumnezeu nu se pierduse. Doar se transformase. Acum era apa. Apoi mi-am spus ca de fapt este echilibrul, caci el se gaseste in tot si in toate. Dar m-am razgandit, mi-am zis ca de fapt este ordinea, dar fara haos nu exista ordine si deci era relativ incomplet. Apoi am decis sa imi restrang aria de cercetare si sa-i urmaresc izvoarele in istoria umanitatii, incercand sa simplific pe cat posibil, imaginadu-mi ce vedeau primele civilizatii ca fiind Dumnezeu. Asta m-a dus la concluzia ca ceea ce slavim de fapt este viata si ale sale forte. Apoi am inglobat gandirea omului modern care sunt si mi-am zis ca e de fapt energia.

Dupa care am inchis ochii si mi-am dat seama ca nu afara trebuia sa fiu, ci inauntru. Dar de fapt inauntru si afara nu sunt decat niste notiuni, niste conventii ale oamenilor cu care logica noastra lucreaza, iar asta inseamna ca simpla mea rationalizare presupune incercarea de a intelege o imagine nemarginata prin delimitare si masurare. Brusc am simtit o durere surda ca si cum intrasem cu capul intr-un zid. Ma izbisem de limitele propriei gandiri.
Am tras adanc aer in piept si cand am deschis ochii m-am surprins privind inapoi spre mine. Pentru cateva clipe am simtit linistea. Detasarea. Contopirea cu intregul. Sufletul mi s-a umplut de recunostinta pentru privilegiul de a A FI. Aici, in prezent, l-am gasit pe Dumnezeu si cu toate ca stiu ca maine o voi lua de la capat in cautarea sa, asemeni lui Sisifus, rostogolind bolovanul spre varful muntelui, gustul acesta dulce-amarui imi exalteaza simturile.

Sistemul adevarului sau adevarul sistemului?

Faptul că omul gânditor a creat în lumea sa un sistem stabil, care se susține singur este posibil dovada că el are acces la un adevăr mecanic căruia îi dă o formă concretă- adevărul descoperit servește astfel drept substanță pentru creația sa. Omul a observat dinamica, a inventat un limbaj matematic prin care să o traducă și folosind apoi acelasi limbaj, a recreat-o.

Prima scoală filozofică, care era de fapt organizată sub forma unei confrerii, a fost scoala din Milet. De fondatorul ei, care este considerat primul filozof am auzit cu totii din geometrie- Thales. Putem deduce de aici ca  acest mod de a gândi în structuri din perspectiva unei viziuni geometrice a nascut limbajul matematic. S-a ridicat astăzi chestiunea diferentei dintre filosofie si filosofii. O subtilitate care ascunde o lume de  idei.

Acest întreg, filosofia, poate fi văzută ca un proces descompus în mai multe procese secundare care îi dau dinamica- filosofiile. Raspunsul la întrebările despre originea filosofiei poate elucida cu privire la natura constiinței. Ne imaginăm astfel conștiința colectivă, cu proprietăți organice, asemeni unui întreg care se manifestă la diferite niveluri prin multiple forme individuale care se combat, se susțin, se completează, dând naștere dinamicii. Un prieten, doctor in inteligența artificială, spunea ca totul este emulație.

Revin la perioada grecilor antici ca la acel moment particular în timp în care a fost sădită dimensiunea abstractă a existenței ce guvernează astăzi viziunea generală a Occidentului. Relația pe care aceștia au avut-o cu miturile lor dă cheia evoluției filosofiei. Aceste povești au izvorât din câmpul imaginarului, unde imaginația a codificat și a reprezentat făcând sinteza intre elemente ce tin de lumea naturală si cele din universul uman. Raționalizarea apare ca reactie, gândul care începe să se gândească pe el însuși într-un proces de decodare, de contemplare a dimensiunii lăuntrice create/descoperite. Gânditorul începe să măsoare totul în raport cu propria sa ființă, însă el este și originea si reperul exterior pe care caută sa-l înțeleagă prin el însuși. Umanismul se naște la greci ca urmare a revelării omului și a atributelor sale, pe care le găsește în toate cele înconjurătoare.

Se spune că dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa. Ideea sistemului s-ar putea apropia ca si semnificatie de ceea ce încercăm să descriem ca reprezentând divinul. Căci acest concept vorbește despre complexitatea dinamicii și nu despre forma sa, cel mai adesea percepută ca fiind antropomorfă. Desigur această năzuință de a trasa conturul este una absurdă, caci așa cum foarte frumos se spune, ”din interiorul sistemului nu putem vedea sistemul”. Aristotel, după cum am aflat din spuse, numea divinitatea mișcătorul nemișcat. Forța invizibilă care dă lucrurilor dinamica lor. În lumea noastră, a oamenilor, căci este singura pe care o pot cuprinde realmente cu mintea, eu numesc asta Gândul. Îl văd, după cum am mai afirmat, ca ceva ce ni se dă, departe de ceva ce ne aparține. Asta poate explica de ce blestemul filozofului pare a fi paralizia. El este o întrupare a gândului. Iar atunci când gândul privește spre el însuși, ceea ce ni se revelează este infinitul.

Secretul perpetuării filosofiei ca întreg rezidă în tendința de opoziție a filosofiilor, la fel cum în realitatea vizibilă „lucrurile se nasc și pier din ceva ce le este contrar lor”. Am reușit să evoluăm spre o inteligență remarcabilă al cărei model l-am urmat din natură, însă reîntoarcerea la filosofie ca știință ce studiază cum se trăiește într-o lume dominată de imaginea obiectului  este iminentă pentru o nouă înțelegerea a subiectului.

Apocalipsa dupa Ioan

Gândesc că este foarte probabil ca Biblia sa iși fi trăit de fapt de mult apusul. De ce avem impresia că ceva ce s-a scris acum 2000 de ani mai este de actualitate în noua orânduire a vieții omului? Poate ca misiunea ei s-a încheiat, a plantat în mințile unei parți din umanitate prin existența sa coordonatele necesare evoluției într-o direcție, aceea a elevării spiritului deasupra materiei, pe care ulterior a înțeles-o dintr-un plan superior, abstractizând-o.

Omul a parcurs un drum în evoluția sa care l-a transformat lăuntric. Perioada Evului Mediu, acea închidere în sine, înfrânarea impulsurilor fizice, cumulate cu o multime de alti factori de natura opresivă, l-au facut să descopere  adâncuri întunecate între zidurile ființei sale. Perspectivele extreme religioase au dus la spiritualizarea materiei, ceea ce a adăugat viziunii sale, dupa cum ne mărturisește și istoria artei, o nouă dimensiune, profunzimea și implicit perspectiva.

Perioada Evului Mediu a fost marcată spre sfârșitul ei de acea frică paroxistică de Apocalipsă. Cumva, în viziunea generală, apărea iminentă. După ce jumătate din populația Europei fusese curățată de ciumă, oamenii au început să identifice una câte una semnele prevestitoare ale Apocalipsei, asa cum era descrisă în ultimul canon al Noului Testament. Intersant însă este faptul ca etimologic vorbind, apocalipsă înseamnă „ridicarea vălului” sau „revelație”. Nu cred că are niciun sens să zăbovim prea mult în interpretarea mot-a-mot a cuvintelor lui Ioan într-un context în care limitele limbajului și ale modalităților de exprimare nu aveau cum sa exprime ideile sale într-o formă care să merite atâta disecție ulterioară. Biblia consider că merită respectată în primul rând pentru forța transformatoare a substanței sale care a reușit să zdruncine din profunzime umanitatea. A fascinat, a inspirat, a schimbat.

Numeroasele culturi religioase care s-au regrupat și au trasat granițe pornind de la simpla interpretare a vreunui paragraf din carte îmi lasă senzația că uneori oamenii caută să dobândească o identitate în cele mai stranii moduri.

Revenind la Apocalipsă, cea prevăzută și asteptată de oamenii vremurilor alea, poate fi văzută ca un apogeu al experienței spirituale, care sperie prin lipsa unei viziuni exterioare (știm că în arta vremurilor picturile înfățișau forme umane lipsite de realism, tocmai din cauză ca încetaseră sa mai privească trupurile într-o lume creștină în care natura vizibilă era sursa tuturor relelor). Astfel, asemeni unui orb călăuzit în totalitate de ideea unei divinități perfecte, atotputernice și atotștiutoare, omul își dă seama ca de fapt se simte mai nesigur ca oricând, speriat de moarte și de necunoscut și se pregătește în așteptarea finalului. Perioada care a urmat poartă numele de Renaștere. Motivul este unul binecunoscut și nu voi aprofunda acum aspectul.

Ioan spunea că ”acea iarnă care va fi moartea Timpului pare că nu are să se sfârșească. O iarnă după care nu urmează nicio primăvară”. Imi permit să completez ca trebuie să fi fost în felul lui un om destul de fatalist. Omul gânditor însă s-a înșelat mereu atunci când a încercat să mărginească cu mintea devenirea și iată că legile naturii își urmează cursul indiferent de povestea noastră.

Apocalipsa a fost. Oricât și-ar fi dorit oamenii să îl revadă, Iisus nu a coborât din Ceruri, în schimb am urcat noi spre ceea ce eu consider că a fost o nouă treaptă în evoluția conștiinței umane.

Când esti Anonim

”Anonimul” s-a terminat repede. Serile mult prea friguroase pentru garderoba mea sumară si orele lungi de stat incomod în fund pe bușteni au contribuit la o listă scurtă de filme bifate pe perioada festivalului. Când mi-am dat seama că soluția salvatoare pentru oasele amortite era să ma așez direct pe pământ pe sacul de dormit, era deja aproape de final. Sieranevada, filmul lui Cristi Puiu, a fost de fapt pretextul călătoriei în Deltă și în ciuda celor 3 ore de stat în cele mai inconfortabile poziții posibile, a meritat tot efortul. Câteva scurtmetraje românești, alte 3 lungmetraje internationale si am fost irevocabil convinsă că festivalul Anonimul este unul din acele evenimente pe an la care voi face tot posibilul să ajung de acum încolo.

Apoi a urmat o noapte ploioasă si incredibil de rece, ultima în care rulau proiecții la noi în camping, care m-a tinut sechestrată în cort cu lanterna, pixul si agenda. Noaptea aia, așa cum mi-a mai fost dat să traiesc și alte dăți în aventurile mele, a reprezentat cumva pragul pentru depășirea acelor limite autoimpuse care ne condiționează în mod normal fericirea. Kuwait-ul m-a învățat că pot sa supravietuiesc căldurii extreme si presiunilor constante din exterior într-un context în care numărul barbaților era dublu față de cel al femeilor, iar asta făcea din fiecare ieșire o luptă pentru apărarea spatiului personal. Africa m-a învățat că pot supraviețui mizeriei, saraciei, lipsei de hrana si tantarilor. Să fiu pe drum fara aproape niciun ban în buzunar a fost o altă lecție învățată în timp, care la inceput m-a facut să mă simt extrem de nesigură și vulnerabilă. Expeditia de una singură pe Vf. Cozia m-a învățat că frica de necunoscut este un monstru, care atunci când nu găsește pe nimeni în jur în care să se întrupeze, își va infige adânc ghearele în propria-mi piele. Frigul în schimb, mai mult decât orice, a reprezentat un fel de călcâiul lui Ahile. Uneori îmi spun că intocmai ca reptilele, am nevoie de soare să îmi încălzească sângele. Dar atunci îmi amintesc că nu am dus niciodată lipsă de pasiune în viața mea, indiferent spre ce s-a îndreptat ea.

Mă atrage de mult ideea unei aventuri prin zonele nordice, dar frigul mă sperie mai mult ca orice. Simt cum îmi paralizează pur și simplu creierul când îmi e rece. Orișicum, acea noapte în cort la mai putin de 7 grade, cu doar propriile-mi gânduri și o lanternă să-mi țină de cald, m-a pus în cumpănă sa decid dacă să îmi strang bagajul sau sa mai rămân încă o noapte. Abia se crăpa de ziuă când am hotărât să stau, iar noaptea ce a urmat s-a transformat în altele 3. Treptat vremea s-a încălzit iar eu, după două încercări de a-mi găsi alt loc de campare mai aproape de priză, am izbutit să găsesc poziția perfectă. Am realizat că nu mai era vorba despre festival, era vorba despre mine care am învățat să mă relaxez până în punctul în care totul din jurul meu a dispărut. Singularitatea ne sperie pentru că tendința este aceea de a căuta să ne vedem într-o formă sau alta,iar asta nu se poate fără un element exterior. Omul nu poate fi definit decat în raport, zicea o profesoară de psihologie.

Când te imprejmuiesc 2 grupuri a cate 6 membrii care vorbesc atât de mult și de tare despre tot soiul de banalitati încât nu-ți mai poți auzi propriile gânduri, singura opțiune este să îți muți cortul. Atunci începe distracția,in bula ta magică, in liniște, tolănită de dimineață până seara pe iarbă în razele timide ale soarelui, cu jucăriile cu care ai venit blindat – carti, laptop si cameră. La un moment dat până și astea devin inutile, când tu stai întins privind cerul și un grup de 5 randunici zboară în cerc trecând continuu precum supersonicele la cativa centimetri de tine ca într-un joc de-al lor în care pare că te-au inclus și pe tine. Niciodată nu m-am simțit mai relaxată, singură, dezgolită de orice măști, haine sau machiaje în mijlocul oamenilor. Cand realizezi ca nu mai cauti conexiunea pentru ca esti deja conectat la tot ce te inconjoara. E ciudat că trăim (sau poate doar unii mai mult ca alții) într-o lume în care e nevoie să învățăm să facem asta- să fim confortabili cu autenticul din noi înșine. Probabil e o chesiune cu care se confrunta mai mult femeile decât bărbații- teama singularității, fără măștile care ne-ar pune în situația să ne luptăm pentru a apăra ceea ce este inevitabil unic și diferit de oricare altul. Pentru ca femeile nu lupta. Eu m-am îmbarcat acum 6 ani pe drumul ăsta ascetic, al cunoasterii de sine prin singularitate si nu întotdeauna s-a simțit firesc, ba din contră, multă vreme am făcut eforturi considerabile să mă dezic de originea care caută să raporteze totul la sine, care simțea apăsarea fiecărei priviri pentru că era conectată la exterior mai mult decât la interior. Sau poate ca e invers. In fond, privind in noi, vom gasi lumea. Oricum ar fi, interiorul e greu de atins, dar și mai greu de zăbovit acolo. Venind dinspre plajă zilele trecute, treceau doi băieți pe lângă mine, schimbau opinii despre experiența lor cu marijuana. Unul tocmai terminase de povestit despre un bad trip, cel de-al doilea îl completează- ”Faza e ca atunci când fumezi să te concentrezi pe exterior, să te uiti la ceva, să râzi cu prietenii și să nu stai prea mult în gândurile tale”. L-aș fi oprit să deschid o discutie, dar ultima polemică pornită cu un necunoscut aici în camping pe tema negrilor și a musulmanilor m-a facut să înteleg că explicând propria noastră viziune nu vom schimba nimic intr-un om care îsi sprijină opiniile pe propriile experiențe. Marijuana este de fapt o experiență cu noi însine, prin care percepția se alterează, tocmai pentru că o mare cantitate de energie se duce în cap, punând în miscare mecanisme care până atunci zăceau nepornite. Dar mintea e o fortă puternică, poate nu realizăm cât de puternică până în punctul în care, stimulată suficient, o ia pe arătură, de capul ei, fără nici cea mai mică bunăvoință față de eforturile noastre conștiente de a o controla. Partea proastă în a avea o minte puternică este că te conduce.

Mintea noastră are diferite straturi, niveluri de constiință, Freud a avut inspirația să le delimiteze și să le denumească Inconștient, Subconștient și Conștient. Acestea au stocate în câmpul lor diferite informații,iar felul în care interacționează între ele și mai mult, în care ne dictează comportamentele, cred că reprezintă pentru noi încă un teritoriu necunoscut. Psihologia este în punctul în care caută să înțeleagă, pacienții sunt de fapt subiect de cercetare, medicamentele nu vindeca, doar liniștesc. Sunt de părere că vocile din capul nostru nu sunt ceva de temut. Comunicarea, asa cum am învățat foarte clar în teorie este interpersonală și intrapersonală. Ambele stau la baza evoluției acestui organ metafizic care i-a asigurat omului supravietuirea- ratiunea. Comunicarea si relationarea sunt niste aspecte în general dificile- fie ele cu cei din jur, sau cu propria noastră persoană. Aici apare necesitatea unui terț care să ne asculte in timp ce ne vorbim si să ne ghideze pasii cu întrebările potrivite. Filozofi, preoti, psihologi, cred ca in mare toți lucrează cu aceleași probleme, doar că operează cu instrumente diferite. Singurătatea, liniștea, confruntarea cu propriile gânduri ar fi normal să fie niște experiențe plăcute pentru fiecare dintre noi.

Azi Ursula Schiopu spunea ceva despre scrierile lui Blaga în cartea ”Psihologia artei”- …spatiul mioritic la care s-a referit Lucian Blaga, spațiu în care se trăiește o legătură cu natura, o însingurare și un dor de frumusețe și o largă, foarte largă viziune în care tăcerea este încărcată de varietatea fără de seamă a naturii și de așteptarea timpului ce erodează dorul de peregrinări în ritmurile lor.

Asta apropo de spiritualitatea scrisă în gena pământului mioritic. Cu atât mai lesne de înțeles și de simțit acum, dupa această săptămână în care am stat cu urechea lângă bătăile inimiii acestui nou pământ plutitor, care ia naștere acolo unde Dunarea își săvârșește călătoria și își odihnește fruntea în adâncurile liniștite și ambigue ale Mării Negre.

Oamenii din parțile astea traiesc izolat, pe niște limbi pe pământ la care nu pot ajunge decat pe bărci. Mi-ar fi placut să pătrund mai adânc în poveștile locului, să intru în bârloagele lor, dar de data asta m-am mulțumit cu o plimbare scurta prin sat, observând, fotografiind case și alte frânturi din imaginea ce descrie o viața în strânsă relație cu natura. Viețuitoare sălbatice, locuri abandonate, contraste fascinante, culori calde pe garduri, pe ziduri si în glasul oamenilor.

Pe un drum nisipos împrejmuit de vegetație și bălti dai de o plajă sălbatică unde oamenii nu sunt sufocați de sezlonguri si baruri, unde încă mai poti auzi limpede ecoul lung al valurilor care respiră ușurate atunci când ating tărmul. Aici vezi încă inocență în privirea mării, spre deosebire de meleagurile natale unde vara pare să o transforme într-o femeie ușoară, expusă și călărită de toți înfierbântații care nici măcar nu se opresc vreodată să privească în ochii ei.

Timpul petrecut în cort m-a facut să văd faptul că atunci când lipsește organizarea exterioară, acel sistem prestabilit, omul dezvoltă o formă de ordine lăutrică, ca răspuns al necesităților zilnice. Ordinea se naște din haos și oricât de familiar ne-ar suna vorbele astea, ne îngrozește ideea unui element care să deranjeze și să strice confortul. Avem pretenția să fim protejați, ascultați, susținuți, dar pur și simplu nu înțeleg unde este logica în a astepta ca ceilalți să facă lucrurile de care noi înșine avem nevoie. Văd simbioza din natură, dar se ajunge într-o extremă a dependenței din care nu știu care vor fi sanșele de supravietuire ale omului atunci când se scot cablurile din priză. Doar specia umană are pui vulnerabili și neputincioși perioade atât de lungi și mă tem ca o mare parte dintre cei ce locuiesc planeta ajung la bătrânețe sprijinindu-se constant pe ceva, fie ea familie, alti oameni, stat sau dumnezeu.Viața in mediul urban mi se pare mult prea usoară, avem absolut totul la dispozitie, nu mai facem eforturi să construim, să reparăm, să plantăm, să întelegem, să prioritizăm înțelegând în felul ăsta care ne sunt nevoile reale și lucrurile cu adevărat importante. Toate obiectele de care suntem atașati, care ne fac viața ușoară, stopează de fapt evoluția noastră , în opoziție cu progresul evident pe care tehnologia îl înregistrează. Toată energia pe care o deținem se investește în susținerea și dezvoltarea acestei mașinării. Ne-am perfecționat dincolo de limitele imaginabilului în a prelucra materia, dar nu pot să nu mă întreb, oare despre asta era vorba? Am ajuns atât de departe în a mânui tehnologia- această extensie a omului, lucrăm cu tot felul de aparate, softuri, programe, aplicatii, suntem ca niste rotite care fac marea mașinărie să se învărtă. Toate lucrurile pe care ni le cumpărăm ca să rezolve treburi pentru noi ar trebui să ne caștige timp, dar noi vindem timpul muncind pentru altii ca să avem banii cu care să ni le permitem. Și să presupunem că omul are într-adevăr mai mult timp, cumva pare că devenim pur și simplu incapabili să ni-l petrecem făcând lucruri care sunt benefice pentru existența noastră. Chestiile vitale, elementare, de care nu mai suntem conștienți pentru că nu ne mai auzim pe noi înșine.

Nu pretind că am răspunsul, nu cunosc sensul existenței, pot doar să caut sensul propriei mele vieți. Încerc să presupun, să acționez, să înteleg. Am totuși certitudinea ca omul se trezește atunci când se descoperă pe sine la singular, fără nume și fără chip.

Hello love, my invincible friend

Cred că nimic nu inspiră mai mult decât dragostea. Și nu mă refer la a crea artă în jurul acestei teme, ci la deschiderea față de o altă ființă, prin care, explorând, descoperim lumea. Contrar așteptărilor, dragostea nu este ceea ce vom găsi la capătul drumului, este calea în sine. Putem vedea lucruri care înainte ne erau ascunse, ne putem înalța cu ușurința deasupra oricăror mărunțișuri pământești ce pălesc în fața imensității cerului care ne oglindește. Iubirea deschide poarta spre dimensiunea spirituală în care omul se găsește fara măști și fără armuri. Asta face experiența una relativă, căci felurile în care relaționăm cu noi înșine sunt infinite. Nu vom putea niciodată oferi o dragoste mai cuprinzătoare decât suntem capabili să simțim pentru propria noastra persoană.

Când ne vom ridica deasupra modului șablonat de a ne raporta unii la alții, vom izbuti să dobândim unitatea. Atunci când considerăm că propria noastră ființă este originea, punctul A în funcție de care se masoară toate lucrurile, pe lângă faptul ca este important să avem în vedere că acest mod de a acționa este reciproc, dinamica, privită dintr-o singură perspectivă, este întotdeauna aceeasi. Observarea, măsurarea lui B implică modificarea pozitiei lui A în acest proces, căci deși originea se intenționează a fi punctul fix, în momentul în care înțelegem ca B este si el, intr-o altă realitate origine și implicit punct stabil, este lesne de prevăzut opoziția care se naște între cele doua puncte, atunci când le privim individual. Era o vorbă a lui Thomas Hobbes care mi-a dat mult de gândit în decursul timpului- ”Bellum omnium contra omnes”, adică starea naturală este om contra om. Căci în fond în primă instanță fiecare încearcă să-și valideze și să-și consolideze propria viziune, unde iși marchează identitatea. Lupta pentru teritoriu a devenit una care vizeaza în egală masură spațiul instrinsec, libertatea propriilor gânduri și alegeri si lupta pentru apărarea granitelor lăuntrice ale ființei, a sacrului spatiu privat. Tot din registrul zicerilor latinești, cuvintele scrise de Caravaggio in ”David cu capul lui Goliat” reprezintă poate, pentru mine, una dintre cele mai însemnate învățături pe care un om le poate primi într-o viată- Humilitas occidit superbiam, care semnifică – Umilința ucide mândria. Triunghiul, că și model de reprezentare al tuturor structurilor abstracte vorbeste  despe două forte care pornesc din doua puncte (A si B) care la punctul de întâlnire, în loc să se lupte pentru a ocupa același spațiu, se contopesc si se înalță. Umilința nu vrea să învingă și în felul acesta apucă blând pumnul încleștat al mândriei și acceptă unificarea. Umilința nu vrea să distrugă, vrea să arate, prin sine, din Sine, ceea ce mândria va vedea prin proprii săi ochi și va grăi prin propria sa gură. Iubirea nu este posibilă fără umilință si ea vorbește despre puterea interioară care nu caută să se demonstreze pe sine.

Ridicarea din planul bidimensional, dihotomic, dată de raportul A-B aduce perspectiva obiectivă, de ansamblu, punctul C ca varf al triunghiului. Omul când iubește este inevitabil mai bun. Mai înțelegător. Mai împăcat. Pentru că este mai puternic. Raportul, prin definiție presupune fragmentare, fracționare, iar omul, în căutarea unității, a întregirii lăuntrice, are tendinta să anuleze, să îl facă identic cu sine pe celălalt. Căci un număr doar în raport cu el însuși este egal cu 1. Dragostea, cred eu se naște între oameni care sunt foarte asemănători, între suflete care se recunosc încă dinainte să-și vorbească, nu între oameni complementari, cum adesea se spune. Oricât am avea de învățat de la aceia, laolaltă, cu spiritul liber, pot merge doar acei oameni care privesc împreună la drum și văd același lucru. Există multă compasiune, atașament, nevoie, obligație, dependență, dar dragostea, aceea e rară. Vorbim prea mult, argumentam prea mult, din dorința de a-i face pe ceilalți să aibă în fața ochilor ceea ce vedem și noi. Și asta nu e partea cea mai deranjantă, ci faptul că dupa ce am izbutit să arătăm, trebuie să convingem, să manipulăm sau să impunem ca acea imagine să fie acceptată. Dragostea este un drum anevoios pe care îl parcurgem singuri și oricât de egoist ar suna, cred că este posbilă doar atunci când doi indivizi se întalnesc pe același drum pe care l-au ales pentru binele lor, din dragoste pentru ei înșiși. Orice ar însemna asta de la un caz particular la altul.

Începusem prin a spune cum dragostea inspiră. Pe lângă faptul că iți deschide larg porțile sufletului unde găsești acum un spatiu infinit, ea ți se revelează, sub diferite forme, în lumea din jurul tău prin care îți transmite mesaje subtile. Le vei vedea dacă îi vei oferi timpul si concentrarea ta.

Cândva scriam despre lectia prețioasă vis-a-vis iubire pe care mi-au oferit-o, în Senegal, un cuplu de fluturi. Acea creatură fragilă m-a învățat ceva important despre incredere, despre abandonul de sine ca necesitate a evoluției, care a impresionat cu atât mai mult cu cât fluturele este o vietate care simbolizează libertatea. Aproape dureros să privești cum zborul exuberant al femelei este frânt de o imobilitate totală, lăsându-se purtată de partenerul ei către un loc sigur, unde să se scurgă, ferit de obstacole exterioare, timpul necesar creării unei noi vieți. Simetria pozițiilor lor, oglindirea perfectă a celor doi mi-a vorbit despre aceleași legi care acționează peste tot pentru a șlefui, armonios, chipul vieții.

5

Ieri pe când cutreieram Sfântul Gheorghe în căutare de cadre inedite, am dat peste niste cai sălbatici. Trebuie sa fie foarte mulți cai liberi prin zonele astea căci aproape oriunde calci dai peste bălegar.  Oricum superbul specimen pe care l-am remarcat era o femelă roșcată, pe care am urmărit-o puțin încercând sa-i fac o poză. Ea a nechezit si a luat distantă, eu dupa ea, ea din nou, aceeași schemă. Imediat am observat venind din departare, dintr-un grup mai mare de masculi presupun, un armăsar maro închis alergând cu coama în vânt și nechezind. Pentru o clipă am simțit o oarecare nesiguranță pentru că se apropia foarte grabit și foarte hotărât și imi era destul de clar că oricare dintre ei doi m-ar fi pus la locul meu cu o singură lovitură de copită.

Cum a ajuns în dreptul ei s-a oprit, iar eu am respirat ușurată. Nu venea la mine, venea la ea. În secunda în care s-au întâlnit, și-au unit capetele și apoi au continuat să se miște lent, foarte aproape unul de celălalt. Am înteles rapid că el venise să o protejeze, ba mai mult de atât, să o liniștească. Alergase de la mare distanță pentru că i-a auzit nechezitul, iar ea, în prezența lui căpătase parcă si mai multă grație si sensibilitate. Atunci am înțeles că toate basmele noastre cu prințesa care este apărată de cavalerul cel viteaz, nu sunt o plăsmuire a imaginației omului, că nu este vorba despre femeia care are nevoie de protecție pentru că este mai neajutorată sau pentru că bărbatul vrea să se simtă erou, ci pentru că organic, este mai prețioasă. Pur si simplu natura a depus mai mult efort în a construi mașinăria complexă din pântecul ei. Iapa aceea nu ducea lipsă de forță, nu se afla în pericol real în preajma mea. Dar logica lucrurilor a făcut ca ea să strige după ajutor căci natura femelei, prin simplul fapt ca este purtătoarea vieții, are nevoie de mai multă protecție, iar masculul care a răspuns apelului, fie el partenerul ei sau doar vreun coleg de joacă, în momentul acela, pentru ea, el a devenit un bărbat, iar ea mi-a arătat mie, ce înseamnă să fii femeie. Am înțeles că nu este vorba despre slăbiciune sau despre incapacitatea de a-ți duce singur la capăt luptele. Este vorba despre sentimentul cald si moale de relaxare în brațele puternice ale încrederii câștigate nu prin vorbe dulci sau mângaieri seducătoare, ci prin susținere reciprocă în vremuri turbulente.